Monografia orasului Sannicolau Mare

Factorii ce au favorizat apariţia localităţii

Aşezările umane au apărut în diferite epoci istorice în acele regiuni unde a existat organizare socială, tehnică de prelucrare a pământului şi de irigare a terenurilor.

În Imperiul Roman amplasarea unei localităţi era legată de rezolvarea problemelor de comunicaţie, siguranţă şi salubritate.(36) Pe teritoriul Daciei aşezările umane se stabileau în vecinătatea pădurilor seculare, a mlaştinilor şi a reţelelor de apă care constituiau o bună apărare naturală. Aceste aşezări îndeplineau funcţii multiple centre militare, politice, reşedinţe ale unor şefi de trib, centre meşteşugăreşti, târguri, centre religioase şi avanposturi ale unor cetăţi.

Analizând cele prezentate, localitatea Sânnicolau Mare a întrunit toate condiţiile din Roma Antică şi Dacia, de aici plecând dezvoltarea sa ulterioară peste veacuri, ca astăzi să fie un oraş în plină dezvoltare.

Existenţa localităţii pe această vatră s-a datorat următorilor factori naturali:

· râul Mureş, ce a reprezentat un obstacol natural de apărare în nord;

· râul Aranca, afluent al râului Mureş, a reprezentat un obstacol natural de apărare în sud ;

· pădurea seculară Zăbrani cuprinsă între Aranca şi cetatea Morisena;

· mlaştinile existente la sud de Aranca ce formau o protecţie a aşezării;

· formele de teren ridicate unde erau aşezate locuinţele pentru prevenirea revărsărilor râurilor Mureş şi Aranca;

· existenţa drumurilor care treceau prin localităţile din cetăţile Timişoara, Szeghet, Kikinda;

· clima blândă şi pământul fertil;

· existenta lemnului, stufului din mlaştini, pietrişul şi argila, au dat posibilitatea construirii de adăposturi pentru locuit şi pentru apărare;

· existenţa vânatului din abundenţă, pescuitului şi păşunatului, a oferit posibilitatea asigurării hranei oamenilor;

4.2. Elementele componente istorico-geografice

Pentru a prezenta evoluţia teritorială a localităţii este necesar să fie prezentate datele obţinute prin descoperiri arheologice şi prin documentaţia istorică existentă.

În zona localităţii s-au făcut următoarele descoperiri arheologice:

· La Hunca Mare, la vest de localitate s-au găsit douăzeci de vase şi fragmente preistorice, ceramică bine arsă cu decoraţii în spirală şi gravuri din pastă de calcar.

· Lângă Biserica Sârbească, spre Gara Mare, a fost găsit un bogat depozit de preţioase ce datează din antichitate. La fabrica de cărămidă s-au descoperit morminte chircite din epoca neolitică şi cea de bronz, precum şi obiecte de ceramică, ceşti de uz casnic de pe timpul romanilor.

· La nord-est s-au găsit locuinţe ce aparţin epocii neolitice şi a bronzului, ele fiind clădite aproape unele de altele.

· De-a lungul Arancăi s-au descoperit statuete de lut din cultura neolitică, iar la punctul ,,Bucova’’ s-au găsit vase şi fragmente ceramice din epoca neolitică.(6)

· În zona fermei Mina Major, pe malul râului Mureş, la nord-est de oraş, s-a descoperit un mormânt de înhumaţie alăturat de mormântul unui cal din secolul VI.(29)

· La Muzeul Naţional Maghiar sunt piese de aur şi argint mai timpurii (gepide) găsite în localitate.

· Antichităţi de epocă avară au fost descoperite la est de oraş, către satul Saravale pe malul râului Aranca (şase butoni din bronz, tije, mărgele, o plăcuţă de la un căpăstru).(14)

· La marginea de est, pe locul numit Selişte s-au descoperit urme ale unui castru roman al Legiunii a XIII a Gemina.(6)

· La Maidan s-a descoperit o corabie în albia moartă a Arancăi.

· S-au găsit o serie de obiecte romane şi o monedă de argint de pe vremea împăraţilor romani: Marc Aureliu, Traian, Adrian, Aurelian şi Constantin cel Mare.

· La sud-vest de localitate, sunt prezente câteva movile (ridicături de pământ), de origine romană, în care se găsesc cărămizi, obiecte şi monede.(6)

· În 1911, în sudul localităţii, pe drumul Seghedinului s-a descoperit o piatră funerară pe care Varus Firminus-gornistul Legiunii a XIII-a Gemina a ridicat-o lui Aurelius Timonac, cu emblemele legiunii şi cu cele de prefect al Tibiscumului, deci al Morisenei. Pe piatră se poate descifra următoarea inscripţie: „MATIMO AN LEG GEM VAR FIRMINUS TVBHP”.(29)

· La hotarul de nord-est al localităţii, la un kilometru de râul Mureş s-a descoperit un coridor subteran, larg de 4 m şi înalt de 1,80 m, construit din cărămizi şi care probabil face legătura cu biserica din Cenad.

· Mănăstirea Sfântului Nicolae, din apropierea comunei, în partea de nord, a dat numele oraşului de San Nicole sau San Nicoară.(6)

Deviza de aducere a comorii găsită în pământul

Sannicolaului Mare;

,,Nu lăcomim la averea altuia, dar din cei al

nostru, nici câtu-i negru sub unghie nu cedăm.”

(Din demersurile făcute de intelectualii localităţii

în perioada 1920 – 1940, pentru aducerea comorii

la ea acasă.)

COMOARA DIN SANNICOLAU MARE

(1799)

Ce-a mai importantă descoperire arheologică făcută pe teritoriul localităţi, în partea de S-V a oraşului, numită Sighet, constă dintr-un tezaur format din 23 piese din aur, având o greutate de peste 10kg. Tezaurul a fost descoperit în data de 03 iulie 1799 de către un ţăran sârb pe nume NEVA VUIN, care săpând în grădina casei sale pe lângă un zid, a găsit această comoară.

În jurul descoperirii acestui tezaur, s-au ţesut în timp, numeroase legende care au anumite elemente comune, dar cele mai veridice date le găsim în scrierile lui NEUMANN, care era directorul cabinetului imperial de numismatică şi antichitate din Viena.

Actualmente, comoara se află în patrimoniul Muzeului de istoria artelor – KUNSTHISTORICHES MUSEUM – din Viena. Locul descoperirii tezaurului se află astăzi pe strada Comori, care în anul 1881 a fost însemnat cu piatra comemorativă care nu mai există. Acest loc necesită a fi marcat din nou cu o piatră comemorativă, care să amintească generaţiilor viitoare, că încă din sec. IX – XI aici exista o comunitate bine dezvoltată. Comoara ar putea fi un fel de act de naştere documentar al localităţii.

Descoperirea acestei comori a avut de la început, un răsunet internaţional, valoarea sa fiind estimată pe atunci la 3 milioane florini.

Studierea tezaurului a început încă din secolul trecut, de numeroşi arheologi, filologi, istorici de artă, până în prezent existând peste 150 de lucrări şi monografii în care este tratată această descoperire.

Tezaurul cuprinde 23 de piese din aur (e posibil ca tezaurul să fi fost mult mai mare), lipsind perechile vaselor 1,2,5,6,7,8,18,19, care ar mai fi cântărit încă 6 kg. de aur, iar valoarea în aur ar fi fost de 25.000 monede de aur. Odată cu comoara a fost descoperită şi o cruce de mare valoare, pe care au dat-o mănăstirii BEZDIN (Serbia) şi care este păstrată cu sfinţenie de călugării sârbi, iar din 1887 nu se mai ştie nimic. Tezaurul de la Sannicolau Mare constituie cea mai evidentă sinteză a elementelor de artă a formelor, motivelor vehiculate în primul mileniu, pe teritoriul Europei de răsărit, centrale şi de sud – est, fiind legat de tradiţiile greco – romane şi iraniene în răsărit şi de arta veche contemporană a Bizanţului şi stepelor.

Vechimea tezaurului se localizează între sec. IX-XI, având un stil unitar din punct de vedere tehnic, majoritatea vaselor având un rol funcţional bine precizat, fiind obiecte de cult religios de rit creştin. Pe inscripţiile în limba greacă de pe bazinele 9 şi 10 este scris; ,,Prin apa curată Doamne spre viaţă veşnică”. Cu toate contradicţiile apărute asupra apartenenţei tezaurului, un singur lucru este logic şi cert, că acesta a fost găsit în pământul Sannicolaului Mare şi a aparţinut Voievodului Glad şi apoi nepotului acestuia, principele Achtum, care ar fi îngropat comoara la marginea cetăţii Morisena în zona Sighet, cu o cruce, înaintea bătăliilor sale cu ungurii.

Tezaurul, este posibil sa fi fost dăruit de Împăratul bizantin Constantin al V lea demnitarilor sau bisericii din această zonă.

În perioada interbelică, în localitate s-a format un curent puternic al intelectualilor, care au făcut demersuri către forurile româneşti şi internaţionale, de aducere a tezaurului acasă, acolo unde a fost găsit, în această vatră străbună multimilenară.

În perioada comunistă s-a încercat aducerea comorii, însă austriecii au cerut enorm de mulţi bani şi nu au dorit să ni-l restituie. După 1990 – au fost aduse în muzeul oraşului, fotografii cu expunerea tezaurului, iar o copie a comorii este expusă în muzeul de istorie din oraşul Arad.

Prin demersurile diplomatice active, odată cu intrarea României în U.E., sperăm că această comoară să fie adusă în Sannicolau Mare, fiindcă aici este locul ei.

Comoara se compune din;

· 7 ulcioare cu diferite forme geometrice gravate, din care

- 5 ulcioare cu torţile formate din minunate perle de aur

- 2 carafe

· 5 farfurii, având pe fund gravuri de toată măiestria, iar în

centru, o cruce.

· 3 vase pentru băutură, deosebit de frumoase, având pe o parte un cap

încornorat de taur cu gâtul îndoit, aşezate pe câte trei picioare de leu.

· 5 pahare făcute cu mult gust artistic;

· 2 pahare cu picior înalte;

· 1 căldăriţă

Comoara a fost expusă o singură dată la Expoziţia Mileniului de la Budapesta în 1896.

În urma descoperirii acestei comori de mare importanţă şi valoare istorică, arheologii diferitelor naţiuni, caută să susţină şi să afirme, revendicându-şi această comoară, pentru ştiinţa şi neamul lor. Nu ne interesează părerea lor, pentru că noi vrem prin această comoară să dovedim existenţa localităţii din cele mai îndepărtate timpuri, care poate fi cel mai plauzibil document ale afirmării noastre, în această parte a ţării şi a Europei.

Zona localităţii se înscrie în jurul anilor 6000 î.e.n. în geneza neoliticului, fiind identificat între Cenad şi Beba Veche, iar în epoca timpurie a bronzului (1800-1550 î.e.n.) evoluează culturile Mureş-Periam şi Pecica-Periam. Epocile La Tene şi Hallstatt, corespunzând celor două perioade ale fierului, prin descoperirile în vatra oraşului confirmă evoluţia ascendentă a civilizaţiei geto-dacice locale.(17)

Documente istorice scrise

În scrierile sale Herodot aminteşte de o populaţie de origine tracică numiţi Agathyrşi, aşezaţi de-a lungul râului Mureş.(29)

· Eutropius Flavius, istoric latin din secolul IV î.e.n., scrie într-una din operele sale despre principalele oraşe-cetăţi romane din Dacia Rupensis, amintind de oraşul Morisenum.(39)

· Scriitorul bizantin Priscus, trimis de împăratul Teodosie în anul 448 în misiune diplomatică, descrie că reşedinţa lui Attila era pe o suprafaţă întinsă cuprinzând localităţile Cenad şi Sânnicolau Mare.

· Legendele spun că tronul din aur a lui Attila ar fi fost îngropat în albia deviată a Arancăi, în zona localităţii Sânnicolau Mare.

· Legenda Sfântului Gerard vorbeşte despre cedarea Banatului şi ocuparea lui de către unguri, de înfrângerea lui Achtum şi instalarea lui Chanad în cetatea Morisena, care devine apoi Cenad.(18)

· În scrierile cronicarului Francisc Griselini este descrisă zona localităţii şi a guvernatorului Banatului: general-comandant Claude Florimond Mercy d’Argenteau.(14)

· În ceea ce priveşte atestarea documentară, istoriograful maghiar Györfy György arată că în anul 1247, oraşul purta numele de Zent Miklous.(29)

· Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania aminteşte că, în anul 1334 era o localitate cu numele de Santus Michael, iar în 1357 cu numele de Sentmiklos. Atestatul documentar rămâne actul de donaţie din 12 august 1421, dat de regele Sigismund, prin care trecea Sânnicolau Mare în proprietatea lui Marczoli Dosza-episcop al Cenadului.(29)

· Istoricul Nicolae Stoica de Haţeg descrie în Cronica Banatului despre existenţa localităţii, pe toate perioadele istorice.

Atât documentele istorice, cât şi descoperirile arheologice din zona localităţii se află în muzeele şi arhivele din Berlin, Viena, Budapesta, Belgrad, Novi Sad, Istambul şi Roma.

4.3. Localitatea ca centru administrativ-teritorial

Pentru a contura mai bine evoluţia teritorială în timp şi spaţiu este necesar prezentarea rolului pe care l-a avut Sânnicolau Mare, ca centru administrativ-teritorial.

În epocile paleolitic, neolitic, bronzului şi fierului, localitatea era o simplă aşezare, cu câteva case în zona Selişte.(9) În perioada dacilor şi romanilor localitatea a făcut parte din cetatea şi oraşul Morisena, care a îndeplinit rolul de centru administrativ al Banatului.

Între anii 380-453 e.n., localitatea se afla tot în componenţa cetăţii Morisena, care îndeplinea funcţia de capitală a hunilor, fiind reşedinţa lui Attila.

Din 840 până în 907, localitatea încă aparţinea cetăţii Morisena, care era capitala principiilor Glad, Claudius şi respectiv Achtum. Existenţa acestei localităţi se datorează faptului că era un avanpost de apărare al cetăţii, având la sud râul Aranca, lacul Galaţca şi mlaştinile create de Aranca, iar la nord spre Cenad era pădurea Zăbrani. Între anii 907-1025, localitatea s-a dezvoltat teritorial spre partea de nord, prin noi construcţii civile şi administrative.

Începând cu anii 1241 cetatea şi localitatea trec sub ocupaţie ungurească, aici stabilindu-se un centru administrativ pentru zona Banatului.

După trecerea popoarelor migratoare de tătari, mongoli şi cumani între anii 1300-1551, cetatea Cenadului îşi mută o parte din atribuţiile sale în localitatea Sânnicolau Mare, care devine astfel cetate. Aceasta s-a datorat faptului că localitatea s-a înscris mult mai bine, la intersecţia principalelor axe de comunicaţie nord-sud şi est-vest, aşezat pe drumul european Timişoara-Budapesta-Viena.

După anul 1552, odată cu ocuparea Banatului de către turci, aceştia îşi mută reşedinţa de prefectură în cetatea Cenadului, cu o garnizoană în localitate, unde aveau şi o şcoală de ieniceri.

După anul 1701, o dată cu alungarea turcilor şi trecerea sub ocupaţie habsburgică şi apoi austro-ungară, localitatea a îndeplinit mai multe funcţii:

§ 1717-reşedinţa districtului Cenad;

§ 1724-sediul Prefecturii erarhiale şi sediul Trezoreriei militare a Banatului;

§ 1765-primeşte denumirea de district şi devine reşedinţă;

§ 1787-devine târg anual (primăvara, vara şi toamna);

§ 1778-1879-localitatea aparţinea de judeţul Cenad, iar apoi de judeţul Torontal;

§ 1807-1820-se mută sediul Prefecturii de la Becicherecul Mare;

§ 1837-devine târg săptămânal;

§ 1849-1860-aparţinea de Voievodina;

§ 1870-1918-reşedinţă de district, având în alcătuire 22 de comune;

Între anii 1910 şi 1941 localitatea este comună ce aparţine de judeţul Torontal, precum şi sediu de plasă. La 26.06.1942 devine oraş, ceea ce reprezintă oficial actul de naştere propriu-zis.

O ultimă perioadă, între anii 1951 şi 1968, a fost reşedinţă de raion, iar odată cu 1968 şi până în prezent este oraş al judeţului Timiş, perioadă în care oraşul se măreşte teritorial prin dezvoltarea zonelor industriale din nord şi sud.

Evoluţia spaţială a localităţii

Evoluţia suprafeţei oraşului şi mai ales a caselor a început din perioada romanilor, atunci având o suprafaţă de 2-3 km² pe locul numit Selişte şi pe axa de comunicaţie Cenad-Timişoara-Sânnicolau Mare-Szeghed, ce cuprindeau fortificaţii romane, precum şi spre sud, în Sighet.

Vatra străbună a localităţii este terenul numit astăzi Selişte, unde probabil era construită cetatea şi mânăstirea Sfântul Nicolaie (1246 – 1699).

Prin evoluţia sa în timp, vatra oraşului s-a extins spre Chindăreşti, Bujac şi Slatina, unindu-se apoi cu satul Jara şi ulterior cu satul Pony, ducând la popularea centrului de astăzi al oraşului.

Aducerea sârbilor în localitate de Pavel Chinezu în 1457, şi stabilindu-i în Sighet, începe deja să se contureze noua vatră a oraşului şi centrului său. Închegarea lui în forma aproximativă de astăzi are loc după 1752, când se stabilesc germanii în S-V oraşului. Fiind un loc mult mai accesibil căilor de comunicaţie de la E-V şi S-N, centrul localităţii se stabileşte definitiv în secolul al XVI-lea unde se vor polariza celelalte cartiere, făcând ca râul Aranca să treacă aproape prin mijlocul oraşului. Existenţa aşezării în partea de nord a râului Aranca, se datoreşte în primul rând, că Aranca era un obstacol natural, cu mlaştinile din sud, şi apoi apropierea de pădurea seculară Zăbrani, care se întindea pe o suprafaţă foarte mare (peste 5-7 mii ha) ce înconjura localitatea în partea de S-V, V, N-V, N, N-E. Despre pădurea Zăbrani s-a scris foarte puţin, însa ea era al doilea mare obstacol de apărare a cetăţii Morisena, după Aranca. În 1911, existau peste 260 ha de pădure, care a fost tăiată de guvernul maghiar şi de atunci a mai rămas doar denumirea locului.

Între anii 1557 şi 1796, localitatea ocupa o suprafaţă de 3-5 km² ,cu o populaţie în jur de 1.500 de locuitori. Localitatea era împărţită în patru părţi: San Nicolau cu treizeci de case sârbeşti, în zona Chindăreşti; San Nicolau cu zece case sârbeşti, în zona Sighet; Centrul ,,belvanos’’(14), numit şi Capul satului locuit de români; San Nicolau cu patru case ungureşti. Localitatea se învecina la nord cu satul Pony, iar la sud-est spre satul Saravale, cu satul Jara.

JARA. La E de Sannicolau Mare, pe malul stâng al râului Aranca, se află în secolul al XIII-lea localitatea Jara. Este amintită de izvoare sub formele; Jara,Yara, Jaara, Fara şi Jari, între anii 1232 şi 1717. Primele menţiuni documentare arată că satul este în proprietatea cetăţii Cenadului, deci înglobat domeniului feudal aferent fortificaţiei. La anul 1232 – într-un proces de hotărnicie din zonă – se aminteşte şi faptul că satul Jara este vecin de hotar cu satul Pony. În anul 1330 sunt amintiţi generic iobagii satului, într-un proces pentru răpiri de iobagi din satele zonei mureşene.

Sunt cunoscuţi acum şi noii stăpâni, membrii cunoscutei familii nobiliare de Bečej (Becse)

despre care tradiţia susţine că întemeietorul satului era de origine franceză. Lor li se alătură, pentru câteva părţi din sat, fiii lui Pasca Zichy. Unul şi-a căsătorit fiica, pe Ecaterina, cu Ladislau fiul banului (fără specificaţia locului). La 14 noiembrie 1417, fiii acestora stăpânesc părţi din Jara. Localitatea este zălogită de mai multe ori.

Iancu de Hunedoara, în calitate de guvernator, emite hotărâri privitoare la neînţelegerile dintre nobilii din zonă pentru Jara. La 28.09.1446, se adresează capitlului din Cenad, cerându-i să împartă posesiunea Jara în două părţi, mulţumind părţile aflate în litigiu. Cunoaştem cu acest prilej şi vecinii satului; Nicolaie Variaş din Telek, Emeric de Cicichet, Grigore de Temerdekeghaz şi Ladislau Kun de Vizejdia. Procesele continuă şi în anii viitori, întrucât apar şi alţi pretendenţi. La 5 octombrie 1446, capitlul din Cenad primeşte o plângere a nobililor Franc de Vereseghaz, Dan de Saravale şi a lui Petru, episcopul Cenadului, referitoare la acelaşi sat. În cele din urmă, procesele se sting în anul 1451 când – la 20 februarie – noii şi vechii stăpâni se declară mulţumiţi. Nici nu trece bine anul că Jara îşi schimbă din nou stăpânii prin familia lui Blasius de Kezy.

La 31 mai 1456 acesta cedează localităţile Jara, din comitatul Cenad, şi Baboş din comitatul Arad, episcopului Petru din Cenad cu următoarele condiţii; la moartea să se oficieze servicii religioase în altarul Sf. Blasius din catedrala cenăzeană de patru ori pe săptămână şi anume duminica, marţea, joia şi sâmbăta. Să mai menţionăm că acest Blasius literatul de Kesy era castelan de Soimuş.

Ca urmare, satul Jara intră în posesia episcopilor de Cenad şi rămâne sub stăpânirea lor până spre mijlocul veacului următor.

Incursiunile pustietoare ale turcilor otomani, îndeosebi după anul 1526, îşi fac simţită nefasta prezenţă şi pe valea Mureşului. Cu prilejul uneia dintre acestea, cel mai probabil în anul 1529, atunci când Bali-bei pustieşte întreg ţinutul mureşan, satul Jara dispare. Cei ce au supravieţuit măcelului, robiei şi focului îşi caută altă vatră de locuire. Ca şi pusta, Jara va mai fi amintită în decursul veacului al XVII-lea, ca loc pentru turmele de animale mari şi mici din zonă. Nominal vor fi atestaţi stăpâni ai pustei, aşa cum apare la 1 februarie 1625, nobilul Stefan Vajo de Lipova. Către sfârşitul aceluiaşi secol păstorii români şi sârbi îşi stabilesc aici reşedinţa. Satul începe să se repopuleze. El se află încă sub jurisdicţia administraţiei otomane de la Timişoara, reprezentată prin funcţionarii săi din sangeacul Cenadului, plătind dările obişnuite ale timpului. Cu prilejul conscripţiei austriece din anul 1717 satul Jara este amintit ca având 16 case. Înmulţind această cifră cu 4-5 membrii de familie, ajungem la 60 – 80 locuitori. După nici şase ani, Jara este amintită drept pustă, pe harta contelui Mercy. Într-un act al administraţiei austriece, din 21 iunie 1748, apare tot ca pustă, semn că depopularea a avut un caracter definitiv. Locuitorii s-au refugiat la Sannicolau Mare şi Saravale, cele două localităţi revendicându-şi acum hotarul fostului sat. Până la urmă câştigă prima localitate, probabil şi datorită apropierii sale de Jara; la N-E de Sannicolau Mare, pe malul stâng al râului Aranca.

Localitatea Sannicolau Mare se învecina în perioada secolelor XI – XVI cu următoarele sate: KEMECHE, PALOTA, KENEZ, TELEK, TURUSDA, BOGAR, JENEU, EKUD, INAD, SELEUS, BATOR, CHIKA şi BEU (toate dispărute astăzi).

KHEMECHE se afla la N de Sânnicolau Mare şi la E de Cenad, în cotul Mureşului, între secolele XIII – XV (lângă Staţia de pompare, borna PP50). Aici exista un sat şi o mănăstire (urmele ei se mai pot fi văzute şi astăzi), fiind atestată documentar în anii 1256, 1332, 1334, 1360, 1483 şi 1488 sub numele de KEMECHE, KEMECHEY, KEWECHEY.

Prima atestare documentară consemnează şi raportul de dependenţă faţă de familia Cenad. La 17.12.1256 este împărtiţă între fii CLEMENT şi VAFFA. În anul 1326, Paul, fiul lui Dionisie din neamul Cenad, pierde satul în favoarea familiei Todor de Voiteni. În acest sat exista o mănăstire, ce se aseamănă cu biserica mănăstirii benedictine din Somoeyvar (Ungaria) şi ea este amintită în listele de zeciuială papale din 1333, purtând hramul Sf. Petru şi având preot pe, Paul. Pentru vizitatorii şi pelerinii acestei biserici, în anul 1400, Papa Bonifaciu al IX lea eliberează permis de liberă trecere. A dispărut probabil în urma luptelor cu turcii. Atât aşezarea cât şi mănăstirea, au jucat un rol important în dezvoltarea Sannicolaului Mare.

PALOTA se afla la N-V de Cenad la 9 km S-V de Sannicolau Mare, pe drumul spre Pordeanu. Era o aşezare de tip rural dezvoltată în jurul reşedinţei unei ramuri a vestitei familii CHANADINUS. Este atestată documentar între anii 1247 – 1742. Este stăpânită de banul Clement (Kelemen), urmează apoi celebrul PANCRAŢIU din acelaşi neam. Palota are în hotarul ei şi o pădure. Satele cu care se învecinează sânt; Chichked, mănăstirea Pordeanu şi satul Becth. Este dezvoltată cu, clădiri şi curţi strămoşeşti sub Toma din ramura familiei Cenad. În veacul al XIII lea satul are de suferit în urma acţiunilor de jaf ale cumanilor (popor maghiar). Se reface sub dinastia nobilei familii Cenad, iar în anii 1551 – 1552, după ce este cucerit de turcii, contribuie la părăsirea lui. Se reface prin anii 1558 – 1570, când locuitorii, sub ocupaţia otomană, se ocupau cu creşterea animalelor (oi şi bovine). Luptele dintre turci şi austrieci, de până în 1699, contribuie la o nouă pustiire. Se reface în 1717, când existau 10 case. În anul 1742, datorită luptelor din zonă, pusta Palota, este definitiv părăsită şi doar toponinul îi va păstra amintirea de azi.

FELEK era aşezată la S de Mureş, mai precis la V de Igriş, între cursurile Mureşului şi Arancăi, la 2 km de Sannicolau Mare. Este atestată documentar între anii 1230 – 1723, sub diverse forme; TELUKI la 1230, FELIKY la 1232, THELEEK la 1444, TELEGD la 1647, TELEK la 1665.

Făcea parte din domeniul cetăţii CENAD. Satul se învecina cu satele; SELEUS, MARKI, BEU şi TIMAR. În anul 1450, datorită prezenţei în jurul satului a pădurii, locuitorii transportau lemne pentru domeniul feudal. Familia Huniazilor îşi întinde stăpânirea peste acest sat, de la Iancu de Hunedoara la Matei Corvinul, timp de aproape 90 de ani. Şi localitatea Felek este martora luptelor cu turcii, a războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514), iar Felekul va fi alternativ când în mâna trupelor creştine, când în mâna trupelor otomane. Este consemnată în documentele transilvane, în cursul anului 1647, când principele Gheorghe Rakoczy I donează localitatea lui Ştefan Erdelyi, un apropiat al său. Ultimele consemnări, în documente, datează între 1701 şi 1723-1725, când apare menţiunea că satul este pustiu şi pustiu a rămas şi până astăzi.

TURUSDA se afla între Cenad şi Dudeşti Vechi, fiind amintită în documentele secolelor XIV – XVIII, sub diferite denumiri;

1337 – TWRWSD, 1408 – THURUSO, 1537 – THERESO, 1647 – THŐRŐFD şi la 1723 – TURUSDA. Se află la 3 km. de Sannicolau Mare. Este atestată documentar în anul 1337 când Iacob de TWRWSD este HOMO REGIUS (om al regelui), fiind o ramură a marii familii Cenad.

O scrisoare a lui Carol Robert din 24 mai 1338, arată că vecinii acestui sat era Bez şi Pordeanu.

De-a lungul timpului, satul îşi schimbă proprietarii, iar în 1539, apare ultima menţiune a existenţei satului. Atât registrele de dare creştine, cât şi cele otomane, amintesc doar o pustă pe vechea vatră. Numele satului mai apare în 1701, într-o cerere a episcopiei de Cenad şi pe o hartă a lui MERCY din 1723, după care orice informaţie dispare definitiv.

PONY. Satul se afla la 1 km. V de Sannicolau Mare, pe locul unde se află astăzi cartierul Satu Nou. Este atestat documentar începând cu secolul XI şi făcea parte ca domeniu al familiei Cenad şi apoi Episcopiei Cenad. În N-V ul satului se afla pădurea seculară Zăbrani. Avea hotar cu satul Jara şi Sannicolau Mare. Începând cu 1748, datorită dezvoltării localităţii Sannicolau Mare, satul Pony se uneşte cu acesta.

Despre celelalte localităţi se deţin foarte puţine date, ele însă apar pe hărţile din secolele XII – XVI. În concluzie, se poate spune că Sannicolau Mare a fost permanent înconjurat de localităţi (sate) ceea ce denotă, încă din timpurile cele mai vechi că a jucat un rol de centru polarizator, fiind aşezat pe drumul antic de caravană, ce lega Transilvania şi Banatul de occident.

Întrucât populaţia acestor sate dispărute nu putea decât să se stabilească în Sannicolau Mare, a dus la evoluţia spaţială a teritoriului localităţii şi la formarea sa ca aşezare importantă în N-V Banatului.

Odată cu anul 1752 se începe colonizarea germanilor şvabi, fiind aduşi în trei etape peste 145 de familii, ce au format Comuna Germană. Această parte avea o suprafaţă de 5-6 km² şi o populaţie de peste 1.500 de locuitori.

La începutul secolului XX, localitatea avea o suprafaţă de locuit 10 km² , iar suprafaţa arabilă era de 17.690 jugăre (8.841 ha). Aceasta mai cuprindea şi pădurea Zăbrani, ce avea o suprafaţă de 550 jugăre (316 ha).

La declararea în 1942, ca oraş şi odată cu unirea Comunei germane cu comuna Sânnicolau Mare, se desprind următoarele date: o suprafaţă de 10 km², având 9.670 ha şi un număr de 2.650 case.

În perioada 1962-2003 localitatea are o suprafaţă de locuit de 12,5 km², suprafaţa totală de 13.635 ha, dintre care intravilan 918 ha, un număr de 4.600 case şi o populaţie de 13.070 locuitori.

În hărţile anexe se detaliază evoluţia teritorială a oraşului, pentru a arăta mai bine, pe perioade istorice, evoluţia sa. În concluzie, se poate afirma că localitatea şi-a urmat cursul istoriei, îndeplinind condiţiile procesului de formare şi cristalizare a unui oraş, ce astăzi se află în plină dezvoltare.

Sannicolau Mare

Putine localitati sunt atat de cunoscute ca Sannicolau-Mare. Faima i se datoreaza descoperirii vestitei comori. Insa investigatii si periegheze arheologice, desfasurate sub indrumarea profesorilor de istorie de aici, cu incepere din 1966, au contribuit la largirea considerabila a cunostintelor despre trecutul istoric al localitatii. O sumara, doar, trecere in revista a acestor marturii este convingatoare. Din perioada neolitica doua puncte arheologice atrag atentia: "Seliste" la est si "Bucova" spre sud-vest; ele contin urme de civilizatie umana din cultura Cris-Starcevo, considerata ca o prima cultura agricola. Neoliticul care face trecerea de la epoca pietrei spre cea a metalelor, este reprezentat in punctul "Bucova" prin vase si fragmente ceramice, iar in "Seliste" de cateva vetre de locuinte. Din perioada bronzului, descoperiri facute la Sannicolau-Mare caracteristice culturii Periam-Pecica, vorbesc despre nivelul de civilizatie al locuitorilor acestei zone. Epocile Latene si Hallstatt, corespunzand celor doua perioade ale fierului, prin descoperirile de pe vatra orasului, confirma evolutia ascendenta a civilizatiei geto-dacice locale. Importanta deosebita a Muresului ca artera de comunicatie si circulatie a marfurilor precum si apropierea orasului de azi de rau, a avut consecinte insemnate asupra dezvoltarii asezarilor dacice si daco-romane de pe actuala vatra a orasului. Urme consistente din perioada romana descoperite aici: ziduri, monede, ceramica, caramizi cu stampilele Legiunii XIII Gemina, necropola romana din jurul fabricii de caramizi, monumentul funerar, confirma existenta unor asezari si gradul lor de civilizatie, la pragul dintre lumea rurala si cea urbana de rang opidan. Cercetari arheologice din veacul trecut au aflat la "Seliste" diverse obiecte de uz curent precum si o moneda de argint de pe vremea imparatului Galba. La inceputul veacului nostru in acelasi punct arheologic s-au mai descoperit vase si fragmente ceramice, monede romane ce acopereau perioada de la Traian la Aurelian. Intr-un punct invecinat cu "Seliste" si anume "Promontoriu" muncitorii fostei fabrici de caramizi au aflat vase, cutite, topoare, coliere, fibule, atestand atat o asezare, cat si o necropola. In 1911 s-a descoperit pe str. V. Babes o inscriptie romana, aflata azi la Muzeul Banatului. Textul ei: M(arcus) Aur(elius) Timo AN(norum) XL Vet(eranus) Leg(ionis) XIII G(emina) Aur(elianus?) Firminus Tub(icen) h(aec) P(osuit), probeaza ca a fost ridicata ca monument funerar de catre gornistul legiunii a XIII Gemina Aurelius Firminus in memoria lui Marcus Aurelius Timo. Continuitatea locuirii daco-romane pe vatra actuala si in spatiul din jurul orasului este atestata de interesante descoperiri arheologice, intre care se remarca monedele din vremea lui Constantin cel Mare, ceramica de factura daco-romana , inclusiv o fusaiola cu semnul crucii, desemnand existenta unor comunitati crestine. Evolutia sociala a obstilor daco-romane si romanesti in procesul lor firesc din partea a doua a primului mileniu al erei noastre duce la constituirea de formatiuni social-politice. Existenta acelui voievodat banatean condus in sec. X de catre Glad si in secolul urmator de un descendent al acestuia, Ahtum, precum si stabilirea resedintei acestei formatiuni la urbs Morisena (Cenadul de azi) sunt fapte care confirma, indirect, si evolutia societatii umane ce locuia pe actuala vatra a orasului. Ea se afla cuprinsa in aceasta formatiune: voievodatul si, avand in vedere, cei 7 km care o despart de Cenad, putem aprecia atat dezvoltarea civilizatiei umane, cat si relatiile sociale. O buna parte a luptelor duse de Ahtum pentru neatarnarea voievodatului sau s-au desfasurat in imediata apropiere a orasului de azi. Trupele au trecut de cateva ori prin localitatile ce se aflau pe aceasta vatra. Putem presupune, cu deplin temei, ca si localnicii au participat la aceste lupte pentru pastrarea libertatii lor. Marturiile arheologice citate aici se pastreaza in punctul muzeal al orasului, adunate prin stradaniile elevilor si profesorilor, ca si la Muzeul Banatului din Timisoara. Putand fi admirate de catre oricine, ele confirma vechimea si continuitatea locuirii umane aici.

(http://www.banaterra.eu/romana/s/sannicolau-mare/index.htm)

Activitati educational-culturale

La întrebarea contelui Nako Alexandru

dacă acceptă titlul de „consilier aulic imperial”

pentru a nu mai candida la alegerile parlamentare,

Dl. Dr. Nistor Oprean răspunde: ”Domnule conte,

eu am o comoară care valorază mai mult decât

milioanele de titluri şi aceea se cheamă: CINSTE”

Cap. 10 ACTIVITĂŢI EDUCAŢIONAL - CULTURALE

Deviza gimnaziului „Principele Carol”

(-1925-) „Sănătate, virtute şi cultură”

10.1. Învăţământul

Filosoful german Leibniz, care a recunoscut marele merit al şcolii în viaţa omului şi a popoarelor, a spus:”Daţi-mi şcoala şi amvonul si voi reforma lumea”, iar marele cărturar Petru Maior spunea:”Lumina o dă şcoala şi biserica a cărei lumină ne luminează calea vieţii”.

Aceste două cugetări redau, cât se poate de clar, rolul pe care l-a avut şi îl are şcoala în viaţa unei comunităţi, iar biserica, care este mama şcolii, a fost şi va rămâne cea care i-a îndrumat pe oameni să înveţe şi să aleagă calea cea bună a lui Dumnezeu.

Istoria învăţământului, în această parte a Banatului, a transmiterii culturii materiale şi spirituale a înaintaşilor tinerei generaţii, s-a încadrat activ în această cultură, începând odată cu „şcoala din tinda bisericii”.

Istoria învăţământului din localitate este legată de cetatea Morisena (Cenad), care a fost multă vreme centrul principal al Banatului medieval.

Inscripţiile, găsite la Sânnicolau Mare şi la mănăstirea lui Ahtum de la Cenad, scot la lumină existenţa unui învăţământ şcolar mănăstiresc, pe la 1030, in limba latină. Voievodul Ahtum construieşte, în anul 1008, în cetatea Morisena, „Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul” cu egumen şi călugări greci (ortodocşi), aduşi de voievod de la Vidin şi de la mănăstirea Sf. Gheorghe de la Orozlamus (Maidan- Serbia).

În anul 1029, la venirea călugărilor latini, în frunte cu benedictinul Gerard De Sagredo cărora li se pune la dispoziţie mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, începe creştinarea populaţiei din S-E Europei.

Benedictinul Gerard înfiinţează la Cenad o şcoală veche documentată, frecventată de 30 de elevi. După anul 1030, Cenadul devine astfel sediul episcopiei catolice şi centru de elaborare a actelor scrise.

Istoricul orasului

DICTONUL DE VIAŢĂ TRĂIT

SPECIFIC ORAŞULUI

,, APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN”

3.ISTORICUL ORAŞULUI

Istoria prezenţei umane în vatra localităţii Sannicolau Mare, depăşeşte cu mult evul însemnărilor documentare, având rolul unui complement necesar şi util, înţelegerii unei lungi, frământate dar şi fascinante istorii ale acestor locuri, mai mult trăite decât înţelese de istorie.

Această zonă a reprezentat de-a lungul istoriei, o zonă de interferenţă a două direcţii politico-militare şi spirituale fundamentale;

a). Orientală – vehiculate de imperiul Bizantin şi cel Otoman

b). Occidentală – dinspre Europa apuseană spre orient

În acest context se înscrie şi această vatră străbună, care a fost martoră oculară a istoriei universale în partea de S –E a Europei.

Paleta vestigiilor arheologice atestă prezenţa unei aşezări omeneşti din vremuri îndepărtate adăpostind o populaţie de agricultori, vânători, meşteşugari a căror existentă era facilitată de clima blânda, solurile fertile, abundenţa apei râului Mureş şi Arancăi şi a pădurilor (Zăbrani şi Lunca Mureşului).

De-a lungul timpului, comunitatea umană stabilită sau aşezată temporar pe această vatră, a parcurs diferite etape ale civilizaţiei, de la cele mai vechi până în prezent. Localitatea Sânnicolau Mare ca de altfel tot Banatul, prin descoperirile ultimilor decenii, au scos la lumină vestigii aparţinând marilor diviziuni ale istoriei paleolitice, neolitice, epoca bronzului şi a fierului. În jurul anilor 6000 î.e.n. s-a produs geneza neoliticului fiind identificată între localitatea Cenad şi Beba Veche, iar în epoca timpurie a bronzului (1800 –1550 î.e.n.) au fost identificate culturile Mureş –Periam şi Criş – Starcevo.(17) Cercetările arheologice din Selişte (N) şi Bucova (S) au demonstrat concludent că făuritorii şi beneficiarii civilizaţiei bronzului şi fierului au fost tracii nordici şi urmaşii acestora geto-dacii care erau cei mai drepţi dintre toţi locuitorii Thraciei, scria Herodot.(39) Aşezările de-a lungul râului Mureş au suferit toate transformările timpului, iar geto-dacii din această parte au fost puternic influenţaţi de celţi-populaţie indo-europeană-ce a stăpânit efectiv Banatul din a doua jumătate a secolului IV.î.e.n..